Buna! Nici nu stiu cum sa incep! Trec printr-o mare durere... Am avut o relatie de 2 ani si jumatate, o relatie in care imi pusesem toate sperantele, planurile, ma dedicam cu totul pentru a fi bine, pentru a fi relatia perfecta, in care am ajuns sac red cu adevarat in iubire si in care spream in fercirea vesnica... Dar nu a fost asa! Eu sunt o persoana timida, retrasa, sunt perfectionista, stiu ca nimeni nu e perfect dar tind sa sper ca macar incercam sa fim perfecti, sunt de principiul ca „ce tie nu-ti place, altuia nu-i face”. Fiind in anul 1 la facultate, a inceput un baiat sa ma „curteze”. Eram amici, pt. ca nu simteam altceva pt el, sau nu recunosteam ca simt ceva. Ma invita la chefuri, era f atent cu mine, protector, usor usor s-a infiripat ceva si dupa 6 luni de prietenie am ajuns sa fim iubiti. A incercat cu toate mijloacele sa ma cucereasca, cu atentii, cu biletele de dragoste, cu flori, cu mesaje, cu vorbe frumoase, grijuliu, incet, incet m-a cucerit. Nu imi venea sa cred ca poate exista un astfel de baiat. Asa ca in basme. Toate nebuniile le faceam. Daca in seara asta ne propuneam sa plecam maine din localitate, sa ne plimbam asa faceam. Imi scria poezii. Plangea cand plangeam si eu si nu suporta sa vars o lacrima. Totul parea fara cuvinte, alaturi de el ma simteam protejata si vedeam lumea cu alti ochi. Vorbeam despre orice, filosofam, relatia perfecta. Dupa 1 an de relatie m-am daruit lui si el mie. A fost pt prima data pentru amandoi si lucrul asta era sfecial. Eram de moda veche, considerand ca primul din viata mea va fi si ultimul si ca trebuie sa ma pastrez baiatului perfect, asa credeam ca este.
Dupa un timp, au inceput sa se inrautateasca lucrurile, sa ii vad si defectele, daca nu ii placea ceva, sau daca ne certam, depunea tacere si pleca. Nu mai sta sa clarificam lucrurile, sa vorbim. Nu. Pur si simplu pleca.
In anul 2 de facultate m-am angajat, atunci parca au inceput adevaratele probleme, incercam sa imi impart timpul si cu facultatea si cu serviciul si cu el, pt a nu se simti nici o clipa abandonat. Dar nu aprecia faptul ca dupa o zi in care de dimineata aveam cursuri, dupa ma duceam la servici si dupa, de la ora 5-6 veneam sa stau cu el pana noaptea, asta insemnand 10-11. Pentru mine era f obositor, si stresant, si in loc sa aud o vorba buna de la el, sa ma intrebe cum a fost ziua el avea chef de cearta, imi spunea tot tp sa ma las de serviciu, desi stia cat de mult mi-l doream. Usor usor a trecut tp, dar cerurile l-au marit, din nimicuri ne certam si ajungeam sa ne jicnim, sa ne strigam unul altuia. Ne raneam, eu plangeam la fiecare cearta si el punea indiferenta, fie isi gasea ceva de facut, fie statea pe calculator. Lucrul asta ma enerva peste culme, adica eu plangeam, si sufeream si el statea pe calculator? In momentul ala deveneam mult mai nervoasa, si plecam. Nu venea dupa mine. Desi eu asta speram, sa vina dupa mine. Stiu ca am fost odata sa de nervoasa, de mi-am pierdut cumpatul de am aruncat cu un lucru spre el, nu imi aduc aminte bn ce era.Nu stiu, cu toate calitatile lui, defectele lui, eu il vedeam baiatul perfect cu care mi-as fi petrecut toata viata. Chiar daca in subconstientul meu imi dateam seama ca nu ne e bine impreuna, ca ne facem mult rau, nu puteam sa ii dau drumul.
Intotdeauna in relatia mea cu el, m-am gandit inainte de a zice ceva, daca se supara sau nu, inainte de a face ceva. El era prioritatea mea cu alte cuvinte, inainte de toate ma gandeam la el, eram dispusa sa fac orice sacrificii pt el, practic ma lasam pe mine pt el. Nu mai ieseam in oras cu prietenii can el nu era in localitate pt ca se supara el. Mi-a interzis sa ma mai intalnesc cu o prietena, cu care sunt amica din scoala primara pt ca pur si simplu nu ii placea lui. Am incercat sa ii explic ca sunt diferite relatiile, a mea cu el si a mea cu ea, ca pe amandoi ii iubesc si ca ocupa locuri diferite in inima mea si ca daca el nu o suporta (desi nu i-a facut nimic ea, si ca nu e nici o influenta negative pt mn) o sa fac tot posibilul sa evit intalnirile lui cu ea si ca daca ma voi intalni cu ea nu o sa imi sacrifice timpul pe care il dedic lui. Adica tot el era prioritatea mea. Incet, incet au inceput conflictele, certurile. Eu ii reprosam unele lucruri, indiferenta lui ma durea si incercam cu orice scop sa remediez lucrurile, sa vorbim, sa clarificam tot ce trebuia rezolvat, sa nu intervina ruptura, sa fim un intreg. Pe zi ce trecea el isi arata adevarata fata, ma durea ff mult dar nu eram dispusa sa inchei relatia sperand ca totul va reveni la normal, ca se va maturiza, ca va sti ce vrea cu adevarat in viata, si ca, macar m-ar aprecia!
S-a angajat si el asta vara, si asa cum am vrut sa imi faca el mie, eu l-am sprijinit, l-am ajutat. Dar odata cu inceperea facultatii, si avand si servici, desi el lucreaza part-time, realati s-a inrautatit mai mult ca niciodata. El nu are tp sa ne mai vedem, e f obostit. Si e foarte irascibil, nu ii pot zice nimic, niic in gluma ca se supara. Na! L-am inteles o data, de doua ori, dar nu la infinit, si iar au inceput certurile. Din cauza mea. I-am reprosat, „eu am tp si de facutatea, si de servici, si la servici nu stau numai 4 ore ca tine si tot nu sunt obostita si vin sa te vad. Cu tine eu imi incarc bateriile, in schimb tu nu esti instare de acelas lucru”. Am fost bolnava, racita, am stat la pat, timp de 4 zile o data nu a venit sa ma vada. Saptamana trecuta am intrat la el in telefon la mesaje si am gasit un msg pe care i l-a dat unei colege de la servici, ca daca iese la un suc. Tipa cu mesajul din ce mi-a spus el e maritat si are si un copil. Logic ca nu mi-a placut si nu i-am facut nici-o scena, dar probabil s-a simtit si a inceput ca daca era ceva el stergea mesajul, dar eu i-am spus clar, in tine am incredere dar in fete nu am. Eu daca eram in locul lui facea harachiri cu mine, adica mai bn zis imi datea papucii ca il insel. Uite asa, din chestia asta in care eu trebuia sa fac pe suparata tot el a facut pe suparatul, nu m-a mai bagat in seama, m-a ignorat, m-am simtit groaznic mai ales ca mai eram in prezenta unui coleg. Tot eu l-am cautat dupa, si i-am zis de ce se poarta asa cu mine pt ca nu merit. In fine, usor usor, s-a remediat situatia.
Au trecut cateva zile, in care nu ne-am vazut deloc, 4 zile, (inainte nu era zi sa nu ne vedem, venea la mine si pt 10 minute la scara sa ma saurute sis a ma vada, inainte isi pierdea si noptile cu mine, luam o patura si mergeam in parc si sub clar de luna ne luam in brate) din care 2 el a fost plecat la ai lui acasa, iar luni, am plecat de la cursuri, cu gandul sa vin sa stau cu el, stiam ca lucreaza de dimineata dar uitasem ca lunea lucreaza mai multe ore, l-am sunat sa il intreb cand iese, suna ocupat, dupa 3 minute l-am sunat iar, mi-a dat ton de ocupat, dupa 40 de minute, i-am dat mesaj daca poate sa vb 5 secunde, dupa o ora si jumatate in care l-am asteptat in frig, in picioare, i-am dat un mesaj de genul, „eu plecai. ma saturai sa te astept o ora si jumate in frig. ms. scuze ca te deranjai dar speram sa raspunzi si tu 20 de secunde la telefon sa imi spui daca merita sau nu sa te asptept”. La cateva minute primesc mesaj: „esti nesimtita. nu putui sa vb la tel si nu avusai telu cu mine”. Dupa un timp l-am sunat, si i-am reprosat ca de ce ma jicneste ca eu il astept pe el si el ce face? Daca daca eu i-as face ceva in genul cum mi-a facut el cum ar fi? In fine. A doua zi, eu am lucrat 8, el a fost la servici de dimineata si dupa la facultate, a terminat la ora 5, la ora 5 l-am sunat, „puiu ne vedem si noi in seara asta?” la care el, nu puiu ca sunt obosit. Atunci m-am imbracat si am plecat la el si i-am spus sa coboare pana jos ca sa ii dau niste bani. A coborat, m-a intrebat ca ce faci puiu, cu cine venisi, unde te duci. Atat nici macar nu m-a invitat la el. Alta data si pt 30 de minute ma chema acum, probabil era ff obosit. M-am purtat normal, l-am pupat si iam zis ca plec acasa. Eram suparata pt ca nu eram dorita. In tramvai, ce m-am gandit, eram ff nervoasa, nu ma puteam duce in halul asta acasa si aveam si nevoie sa imi cumpar anumite lucruri, asa ca m-am dus in Real. Dupa cateva minute m-a sunat si cand a auzit ca ma duc in Real mi-a inchis telefonul in nas. L-am sunat cu gandul ca s-a intrerupt si mi-a dat mesaj ca totul s-a terminat. L-am sunat ca ce dumnezeule are de se poarta asa, si i-am spus de ce am venit la el, la la care el ca de ce nu am zis ca vreau sa urc. Ca cica sa nu il mai caut ca el s-a saturat. Eu ii spuneam ca il iubesc si ca imi pare rau ca ia decizia asta, ca e adevarat ca dragostea cu de-a sila nu se poate, si l-am intrebat daca poate sa reziste fara mine. El a zis ca trebuie. Am plans. Nu il impresioneza deloc, tot el crede ca are dreptate, iar ca eu gresesc. Asa a fost intotdeauna. Mi-a dat mesaj ca daca vruiam puteam sa il invit sa mearga cu mine la cumparaturi. Dar cum? Daca singur a zis ca e obosit, am venit la el, nu a gesticulat nici un semn ca vrea sa stam impreuna. I-am dat mesaj ca vin la el si sa coboare jos, el ca „de ce”, eu cica sa vb cu tn, amical, fara ceruri, daca ne despratim macar sa o facem fata in fata. El ca nu coboara. Am ajuns la el, l-am rugat inca o data sa coboare, nu a vrut. L-am sunat se auzea muzica, era la caldura iar eu ca o proasta il asteptam afara. Nu a vrut sa coboare. Atunci a cazut cerul peste mine. Nu m-am putut opri din plans. Am fost intr-o stare groznic de proasta, mergeam pe strada si plangeam, vorbeam singura. M-am enervat peste masura. Si mi-a dat mesaj. Ca de ce sa vin ca sa fac ceea ce am afirmat unui prieten? Zile trecute am purtat o discutie cu un prieten si am zis cand ma supara cineva, cand ma cert cu cineva, nu pot sa tac, sa tin in mine, chiar daca ne certam dar macar sa o facem pe loc, sa clarificam lucrurile, ca cu cat stau mai mult suparata cu atat imi e mai rau si lucrurile se inrautatesc. La aceasi discutie el a afirmat, da, dar cine vine la cine? Adica tot eu vin la el sa ma rog de el sa ne impacam. Dupa mesaj am explodat. L-am sunat. Nu mi-a raspuns. Lucrul asta m-a enervate peste masura. Dupa ceva tp m-a sunat si nu m-am mai putut controla si iam zis ca „proasta care vine la tine de fiecare data a murit, nu o sa mai vezi asta ceva niciodata, adica eu vin la tine prin frig, prin ploaie sa vb cu tine si tu nici macar nu sinchisesti sa cobori? Totul s-a terminat, numai vreau sa aud nica de tine, esti un om mort pentru mine. Daca mergi pe strada sa nu ma saluti ca nici eu nu o sa te salut. Sa vb cu profesoara de licenta sa ne separe ca eu numai vreau sa fac nimic cu tine si de acum incolo sa ma eviti”. I-am inchis telefonul in nas. Nu a zis nimic toata discutia, si nu a mai dat niciun semn de viata la fel ca mine. Am plans tot drumul spre casa si cum nu puteam intra asa, in halul ala, am mai stat ore bune in spatele blocului plangand.
Inainte nu era chiar asa, daca gresea cu ceva isi cerea iertare, sau daca eu, a fost o data in care nu am mai rabdat si am zis stop. Numai pot. Am stat o sapataman despartiti, sapataman in care m-a cautat, mi-a dat mesaje, cand ne-am intalnit a plans ca un copil sa il iert ca nu poate trai fara mine, si m-a dus la catedrala sa ne rugam.
Aveam momente in care ne certam din prostii, dar care ajungeau la jicniri, plangeam, plecam, am plecat o data pe o furtuna, deci ploua cu galeata, seara, era un vant, de nu puteai inainta si am plecat pe jos, nu a venit dupa mine. Din contra a ramas cu niste prieteni care au venit sa manance cu noi. Ei nu au asistat la cearta ns. Dar m-a durut enorm. Alta data dupa o cearta groaznica, am intrat pe arhiva lui de la mess, nu mai intrasem niciodata, nusj ce mi-a venit, si cand am vazut discutiile cu alte persoane m-am ingrozit. Dupa o cearta, (bineinteles ca noi daca ne certam el zice, gata ne despartim, pentru el nu exista doar cearta ci despartire), a anuntat pe toti ca ne-am despartit, persoane care ma cunosteau, persoana care nu ma cunosteam, deci a dat veste in tara cum s-ar zice. M-a enervat chestia asta si m-a pus sa sap mai adanc, pana am ajuns la o discutie de-al lui cu un prieten. Acest prieten ii datea sfaturi de genul, cedeaza tu, cauto, ca dupa sa ii strigi ca ai cautat-o. Ii spunea ce mesaje sa imi trimita, si spre suprinderea mea, mesajele de dragoste, ca ma iubeste, ca ii e dor de mine, ca nu vede viata fara mine, etc., erau compuse de chiar prietenul lui. Mi-a picat cerul in cap! Cand m-a vazut ce fac, ca ma uit la discutiile lor, ghici cine a facut scene? Cine a facut pe suparatul? El!
Un lucru ce nu l-am spus, ai lui nu ma accepta, intotdeauna a trebuit sa se certe cu ei pt mn, nu ma vor… nusj de ce…poate pt k vad k trage la mine si k la ei acasa se duce mai rar, dar asta nu e din cauza mea. Cand se duce acasa, eu nu am voie sa il sun, numai dak e urgent, sa nu vada ei. E posibil asa ceva? De parca suntem copii. Am inghitit.
Numai suport. Ma urasc pe mine cat am putut sa fac pentru baiatul asta si el s-a purtat ca ultimul om cu mine. Cred ca sunt obsedata de persoana lui! Si sufar peste masura! Nu stiu ce sa fac. Nu mai pot sa traiesc cu suferinta asta, cu ura asta imi suflet. Nu pot sa o iau de la capat. O iau razna. Imi e fff greu, e coleg cu mine, il vad si la laboratoare si am si niste colegi ffff dusmanosi, imediat ce nu am vb cu el ma intreaba, v-ati despartit? E cel mai rau lucru sa iti faci iubit un coleg. Avem impreuna proiecte de dat, avem licenta de facut anul asta, imi datuse si un inel de logodna. Ce fac acum? Au fost fff multe ceruri, am plans mult si am suferit mult. Nu stiu ce sa fac. Nimeni nu ma intelege, nimeni nu stie ce e in sufletul meu. Am ajuns sa ma gandesc la propria mea inmormantare, ar veni? Oare s-ar simti vinovat? Nu e bine sa ma gandesc asa, dar fara sa vreau imi zboara mintea la cele mai macabre ganduri. Sunt f irascibila, zbier la ai mei chiar daca nu au nici o vina.
Nu ma mai pot controla. Numai pot. Ce ma fac cu viata asta? Toate sperantele mele, toate visele mele m-au naruit, s-au prabusit cum se prabuseste un castel de nisip. Nu pot sa traiesc cu durerea asta! Imi zic ca trebuie sa fiu puternica, ca viata merge inainte, ca sunt la inceput de drum ca am doar 22 de ani, DAR NU POT!